peşteală

mă-mbrăţişează somnul lumii

într-o dimineaţă cu coroană de soare

acum, ramurile se ondulează pe ascuns

spre un centru nevăzut

dar peste câteva cercuri

ne vom trezi dincolo de răsărit

atât de lipiţi de trunchiul unui vis

încât ne vor creşte şi nouă rădăcini

drept până în mijlocul clipei

leagăn

mănânc ciocolată noaptea pe străzi întunecate

din trotuar iese o mână care mă mângâie pe cap

cu blândeţea unei mame care-şi ţine în braţe copiii

(unul din carne şi oase, unul din amintire)

şi le dă să mănânce din inima ei

neîmpietrită de durere

nesecată de iubire

mereu deschisă şi arzând

mă simt şi eu ca un copil

extenuat şi gata să mă încred

în toate formele lumii,

dincolo de umbre

sau tocmai datorită lor

din trotuar iese un capitol

pe care cineva a început să-l citească

acum douăzeci şi cinci de ani

dintr-o poveste mult mai mare

şi mă-nveleşte,

respirând asupra mea

îmbrăţişarea milenară

a tuturor mamelor din care m-am născut vreodată

clipire

                 

port o pisică pe spate oriunde aş merge,

îi atârnă coada până în miezul pământului

şi se încolăceşte în jurul pântecului

în care spiritul devine materie

eu privesc altundeva- spre orizont

spre limbile scoase ale câinilor

spre cuvintele care ţi se nasc

din vârfurile degetelor

şi-mi fac un zeu din lumina care curge

printre numerele împletite în părul tău

privesc naşterea zeului,

iar zeul îmi priveşte privirea

până când lumea întreagă devine un ochi imens

deschis larg

şi clipind spre sine